Acum cateva zile, in metrou, am auzit ceva care m-a amuzat, dar m-a si pus pe ganduri in acelasi timp. O fata la vreo 25-30 de ani ii spunea unui baiat (iubitul prietenei ei): 'azi sunt ca un barbat! Fara poseta, fara nimic!'. Era vizibil jenata de 'goliciunea' ei, de lipsa de feminitate in care cei doi s-au intamplat sa o prinda.

Spuneam ca m-am amuzat pentru ca niciodata nu mi-a facut placere sa port poseta. De fapt, am facut-o doar de cateva ori in viata mea, fortata de imprejurari, desi sunt cam de varsta fetei din metrou. N-am inteles niciodata pasiunea pentru posete (sau pentru pantofi), dar am acceptat-o pur si simplu ca pe un 'hobby'. Sa aud, insa, ca 'poseta' este indispensabila pentru a-ti afirma feminitatea, ca in lipsa ei esti 'ca un barbat', mi s-a parut usor exagerat. N-o sa ma avant sa dau o definitie a femeii, insa cred ca stiu (sau cel putin am o parere despre) ce nu e (sau ce nu ar trebui sa fie) femeia. N-ar trebui sa fie un produs al societatii, o insumare de elemente (palpabile si cu pret pe ele) indispensabile totului 'feminin', o asociere de poseta, fusta, machiaj si par lung.

De ce se simt femeile 'pierdute' fara poseta? Poate pentru ca simt ca fara toate lucrusoarele din ea nu pot fi 'in control' sau poate pentru ca 'mainile in buzunar' si relaxarea fac parte (precum poseta pentru femei) din stereotipica definitie a masculinitatii.

Si totusi, vad zi de zi 'feminitate' fara tocuri si poseta, fara ruj rosu si fusta scurta. In acelasi metrou.